Jul 18, 2011

Inlauntruri...

In libertatea constiintei mele, atunci cand ea nu e adormita, ma mir de ceea ce pot simti. Atata bine. Ma mir ca atunci cand ratiunea e pusa pe liber, ceea ce pana acum mi se parea poate catastrofic, de neconceput, pare atat de simplu si firesc. Atat de bun. Si nu pot sa ma abtin sa nu ma intreb: este tristetea rodul ratiunii? Este fericirea, de fapt, starea de spirit de drept a fiintei noastre?
Ancorati in cliseele de dupa care abia mai putem respira, ne oprim cateodata din mersul anevoios si dam la o parte, unul cate unul, straturile de praf care ne-au amortit simtirea. Ar trebui sa descoperim atunci ca nu ne mai doare o vorba spusa de cineva drag, caci realizam ca ne doare, de fapt, motivul rational pe care il gasim atunci pentru ea. Tristetea, suferinta, sunt consecintele gandurilor noastre si nu ale sufletului nostru. Descoperim ca iubirea pentru acel drag e ceea ce razbate, in fapt, din sufletul nostru. E oare asa?
Ca sa putem intelege, ar trebui, poate, sa trecem intr-un alt registru. Am citit undeva ca nu exista fericire. Ca ceea ce noi numim asa, e absenta suferintei. Asadar, ca am avea doua stari native: de suferinta si de ne suferinta. Antagonismul e aplicabil la orice termeni: nu exista bine, exista doar absenta raului. El se poate, insa, aplica si in revers: nu exista intuneric, exista doar absenta luminii. Si-atunci te intrebi care sunt notiunile reale si care sunt cele create de noi? Cele pozitive, cele negative sau ambele coexista in fapt. Ambele sunt rodul atat al mintii, cat si al sufletului?
Singurul element la care ma pot raporta ca sa gasesc raspunsul ar fi acela sa incerc sa inchid ochii si sa ma intreb daca diminetile, la jumatate de clipa de trezire, inaintea oricaror ganduri, simt bine. Daca atunci cand ma ia somnul, in milisecunda de dianainte de a-mi pierde cunostiinta intr-ale viselor, simt bine. Cu alte cuvinte daca in acel punct zero dintre subconstient si constient, simtim bine.
Va las sa faceti acest exercitiu si sa trageti singuri concluziile...

T

Jul 15, 2011

Compromisul de a face compromis

Traim in doua lumi. As fi tentat sa spun ca doar unii dintre noi, dar as fi prea dur sa gandesc ca, chiar si aceia care par a nu se opri niciodata dupa goana de a-si urmari obiectivele materiale, nu se opresc macar o clipa sa zaboveasca, sa-si traga sufletul si sa-l intrebe cum o mai duce...

Traim oricum in doua lumi: cea exterioara si cea interioara care ,impreuna, formeaza viata. Fiecare are propriul procentaj. Fiecare a decis singur cat de mult dedica corpului, mintii, sufletului, cat se indeparteaza de sine si se apropie de standardizarea uriaselor masinarii de trait, cat de mult se apropie de infinit si cat de finit, cat devin papusarii propriilor lor interioare si cat descatuseaza barierele imaginarului model de copiat vieti.

Una fara alta nu se poate. Uman vorbind, nu este posobil. A trai doar in interior te face aproape sfant, iar a trai doar in exterior te face nepamantean, in aceptiunea lirica a termenilor. Unde se termina una si unde incepe cealalta?

Una e finita pentru ca regulile inventate sunt intr-un numar finit, cealalta e infinita pentru ca nu poti sti nicicand cat de mult poti patrunde in abisurile si inaltarile sufletului tau. Oricand te poate uimi un fior, oricand poate aparea o sagetare pe care n-ai experimentat-o niciodata.

Una e reala, cealalta e compromis. Pentru ca nu ai cum sa faci compromis cu infinitatea, nu ai motiv, nu ai ce negocia acolo, nimic din ce s-ar putea "vinde" nu are pret, pentru ca nu exista element de referinta in infinitate. Intrebarea e unde si cand faci compromisul? Cat de mult poti intinde coarda fara sa fii catalogat drept nebun?

Ne confruntam cu totii zi de zi cu compromisul de a face compromis. Si nu-l mai percepem ca pe ceva negativ, atat de prezent e in vietile noastre. Doar cand contravine flagrant si ne trezeste violent constiinta, il catalogam ca atare si, uneori, luptam pentru a-l infrange. In rest... Ramanem lucizii nebuni a ceea ce tot noi am numit viata si aratam cu degetul spre nebunii lucizi ai unei lumi aproape pierdute...

T

PS. Si pentru cine nu are rabdare sa citeasca atat de mult, melodia atasata spune tot...

Jul 14, 2011

Despre individualitate

Sunt ceea ce sunt si nu ma opresc. A te opri din fiinta ta e echivalent cu o mutilare sau o sinucidere. Oare Dumnezeu ne-a facut diferiti ca noi sa incercam sa schimbam si sa fim la fel? Greu de crezut... Compromisul merge mana in mana cu renuntarea la individualitate si slabeste genele speciei numita suflet. De ce am fi o masa amorfa care gandeste si actioneaza dupa aproximativ aceleasi reguli cand esentele noastre se transpun in diverse si felurite arome?...cand din completarea lor se naste parfumul vietii si desavarsirea?...

Sunt ceea ce sunt si nu ma opresc. Pentru ca daca n-as mai fi ceea ce sunt, cine as fi? Cat de usor e sa-ti pierzi identitatea si cat de greu e sa-ti dai seama de asta..in preaplinul comparatiilor si al tanjelilor dupa ceea ce au, simt si sunt ceilalti, uitam ca unicitatea e singura forma care desavarseste si ca orice altceva implica uitare de sine. Si-atunci cand uiti de tine cum ai putea sa fii fericit?

Sunt ceea ce sunt si nu vreau sa ma opresc. Pentru ca lupta pe care o duc e lupta pentru singurul lucru real din noi, neschimbabil, inexplicabil pe care nu il intelegem niciodata si de aceea ne e atat de greu sa-l scoatem de dupa zavoarele bine ferecate ale intregului nostru: sufletul.

T

Despre ridicol...

Ne cramponam in cutume, in conveniente sociale, in reguli si in retete generale si uitam sa fim noi si sa ne exploatam limitele. Uitam sa dezlegam spiritul de sforile nevazute ale rutinei, ale sacrificiului de zi cu zi. Visarea isi mai gaseste rar un loc in inghesuiala de ganduri rationale. Liniile drepte si ascutite iau locul curbelor dulci si cercurilor infinite si traim in minciuna de a fi rationali. Ne ies o gramada de lucruri si ne intrebam de ce nu ne simtim fericiti pe deplin, ce ne lipseste, ce condimente mai trebuie adaugate la pranzul vietii noastre. Uitam ca ne lasam sufletul flamand si ca il pacalim din cand in cand cu cate un vis care ne strabate efemer fiinta. Si daca prin absurd ne-ar strapunge ideea ca l-am putea transforma in realitate, o alungam imediat, caci visul e imaterial, nu-l poti atinge, nu poate fi materializat in concret. Si totusi ne intrebam de ce nu suntem fericiti pe deplin. Ne afundam cu jind in trucajele a ceea ce dorim evident sa simtim - in filmele pline de dramatism, in scrierile pline de trairi voluptoase si imprumutam si noi pentru moment din extazul lor pentru ca dorim cu ardoare sa le furam nectarul. Nu fara a ne asigura ca toate acestea nu pot fi niciodata reale pentru noi. Si asta pentru ca nimeni nu garanteaza reusita. Nimeni nu e dispus sa renunte la convenientele, regulile, cutumele, rutina care ne incatuseaza. Teama de a fi fericit e una dintre cele mai mari blesteme ale omenirii. Iar curajul de a cauta neobosit fericirea e una dintre cele mai mari virtuti. Asa ca nu ne ramane decat sa ne incolonam in tacere in marsul dintre zidurile ratiunii noastre si sa pretindem ca am ajuns sa cunoastem ceea ce intotdeauna ne va lipsi.

PS. Thx

T